Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Ca teolog ortodox, nu-i pot răspunde păcătosului cu Facebook în aceeași tonalitate stilistică. Am să-i răspund ca unui frate, ca de la păcătos la păcătos.
Noi, creștinii, știm că există o Justiție pământeană, de care, uneori, strecurându-te prin sita unor legi contradictorii sau angajându-ți un avocat iscusit, poți scăpa. Nu poți scăpa însă de Judecata divină.
Judecata divină are două instanțe – Judecata particulară și Judecata de obște (înfricoșata Judecată de Apoi). În prima instanță, ajunge doar sufletul, imediat după moarte. Dar „sentința” primită aici nu este nici completă (lipsind trupul), nici definitivă (pentru că ține cont doar de faptele săvârșite, nu și de consecințele acestora). La judecata particulară participă conștiința omului (care i-a fost judecător în timpul vieții), îngerii (în calitate de apărători) și duhurile rele (în calitate de acuzatori). Primii scot în evidență toate faptele și gândurile bune, până în amănunt, ceilalți dezvăluie tot ceea ce conștiința a căutat să-și ascundă sieși. Calitatea de teolog, de preot, de înalt ierarh funcționează ca o circumstanță agravantă.
Dar cum omul este – după cuvântul Sfântului Grigorie de Nazianz – „țărână și duh, o creatură vie, vizibilă și invizibilă, temporală și eternă, pământească și cerească”, la Judecata de Apoi, sufletul va sta în fața Tronului în trupul său, împreuă cu care, judecat, va primi „sentința definitivă”: viața veșnică sau moartea veșnică.
Multe i se pot reproșa mitropolitului Nicolae Corneanu, care a marcat o epocă în Biserica Ortodoxă Română. A fost o personalitate complexă – un om citit, un fin teolog, discipolul părintelui profesor Ioan Coman, marele patrolog. L-am cunoscut și știu și depun mărturie că, îndărătul blândeții înalt prea sfinției sale, a ecumenismului lucrător (într-un spațiu multiconfesional ca Banatul), era torturat de vinovăția – mărturisită public, în 1990 – de a fi făcut pactul cu Diavolul, cu Securitatea comunistă. Cei care l-au cunoscut l-au iertat, înalt prea sfinția sa (IPS e un rang, nu un certificat de sfițenie) nu s-a iertat până în clipa din urmă.
Că a închis ușile Catedralei pe 17 decembrie 1989 e o minciună sfruntată. Mitropolitul Nicolae nu se afla la Timișoara. Pe 17 decembrie se întorsese în grabă la București de la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, unde avea loc o conferință panortodoxă. Iată propria sa mărturie, care răsună de dincolo de moarte: „În zilele când a început Revoluția la Timișoara, n-am fost în oraș și îmi imput și acum acest lucru, deși n-am fost eu cauza absenței de aici: a trebuit să merg într-o delegație la Constantinopol, la Patriarhia Ecumenică. Acolo m-a prins începutul Revoluției. Am plecat cât am putut de repede de la Istanbul, pentru a ajunge în țară, dar de la București n-am putut pleca imediat la Timișoara. Până s-a putut vorbi la telefon, colaboratorii mei de aici îmi comunicau mereu că revoluționarii cereau să fiu și eu prezent alături de ei, mai ales în celebrul balcon al Operei din Timișoara. Îndată ce am putut pleca din București, m-am atașat întregii mișcări care s-a produs atunci, în decembrie 1989, într-un fel cu sentimentul vinovăției că n-am putut să contribui și eu la Revoluție, dar și cu o admirație deosebită pentru ceea ce s-a întâmplat în acele zile”.
Mărturisesc că mi-aș fi dorit ca, petrecându-l spre cele veșnice pe mitropolitului Nicolae Corneanu, să vă povestesc despre Pasărea Oxipteri (cea repede zburătoare). După ce îmi va trece întristarea că a fost pălmuit pe catafalc, poate că într-o bună zi o voi face…